vineri, 3 decembrie 2010

„Punctuale constatări”

Despre poezie se spune că este un adevărat remediu pentru suflet, o evadare din lumea exterioară plină de constrângeri şi limite, în intimitatea propriei lumi.„Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său.(Salvatore Quasimodo).
Astăzi, însă, sunt voci care afirmă că poezia nu se mai bucură de aceeași apreciere ca în trecut și că cititorul modern nu mai dorește să lectureze poezie. Cu toate acestea, pe măsură ce dispar cititorii, par a se înmulţi scriitorii de poezie. Se nasc poeți peste noapte, se scrijelesc versuri pe zidurile blocurilor, ale metroului, sub formă de graffiti, se tipăresc și se premiează cărți și talente controversate.
Spunea Friedrich Nietzsche: „ Eu am văzut poeţi care s-au transformat și și-au întors privirea spre ei înșiși. Eu i-am văzut pe penitenții spiritului: aceștia s-au născut dintre poeți”. Acest citat se potrivește cu prisosință lui Daniel Dumitru Darie, acestui spirit rebel și răzvrătit, în sensul bun al cuvântului, în care omul se contopește cu poetul, reușind să-și orchestreze cu măiestrie scrierile, servindu-se de înlăuntrul său.
Cine este Daniel-Dumitru Darie? Ce eu poetic și-a ales? Ne răspunde însuși autorul în poemul „Ecou de gând prigonit”, pe care l-aş putea intitula „Destin de poet”:
„Sunt un om prigonit
de speranţe deşarte
Cumpăr umbre pierdute
şi rănite de ziduri;
Azi, când totul se vinde
şi nimic nu se-mparte,
Eu plătesc, pân’ la sânge...
şi mi-e teamă de riduri.”
În versuri de o puternică încărcătură emoțională, din care răzbate sinceritatea şi fiorul confesiv, poetul ne declară „Sub semnătură”:
„Şi vinovat mă simt, oricum, de toate,
De ceea ce mi-e scris, ori îmi e dat;
Sunt om sărac, dar gândul mi-e curat
Şi-mi este dat să fac orice se poate.”
Cu un talent incontestabil în a observa și a descrie cele mai rafinate contradicții ale lumii interioare, veșnic în căutarea propriei identități și preocupat, în permanență, să descopere sensul tainic al vieții, Daniel-Dumitru Darie adaugă celor zece volume de poezii, deja publicate, un nou volum de versuri, purtând, sugestiv, titlul „Punctuale constatări”.
Pentru Daniel-Dumitru Darie, a scrie poezie este un fel de a fi, face parte din natura lui, din actul de a trăi pentru a rosti, dintr-un respect pentru cuvânt și om, pentru frumos și trainic:
„Mi-am aşezat la marginea ferestrei
Cartea ce ştiu că nimeni nu a scris-o
Şi, atârnată-n capetele lesei,
Către o lume-ntreagă am trimis-o.

Atât cuprinde sala de domnie
A primului monarh necunoscut,
Ce azi domneşte, fără bucurie,
Sub lagărul blestemului trecut.”
(Caesar nihil)
Fiind mai întâi om și apoi poet, dar simțind poezia prin toți porii existenței sale, versurile îi sunt de o sensibilitate și frumusețe aparte și atrag prin bogăţia de motive exprimate cu dezinvoltură, cu o maturitate artistică evidentă, dar mai ales prin rigoarea cu care poetul dezvoltă discursul liric:
„Sunt vagabond prin viață și prin lume,
Un trubadur strivit de adevăr,
Un om, văzut ca nume și prenume,
Luat mereu în râs și în răspăr.

Mă regăsesc în omul de pe stradă,
Îl simt plângând și, tot mai rar râzând;
Chiar dacă văd ce mulți nu pot să vadă,
Îi fac pe toți, frumoși la mine-n gând.”
(Mereu în întrebări)
Frumuseţea scriiturii sale este rodul maiestriei poetului de a transcrie în versuri trăirile-i profunde (iubire, tristețe, regret, dor, neîmpliniri, singurătate), reușind, astfel, să transmită o reală forţă emotivă și sentimentală, supusă numai cenzurii din interiorul său.
„Şi ne vom fi, aşa, la ceas de seară,
Spunând pe nume tot ce e de spus.
Să nu simţim ideea, ca povară,
Uitând că zorii zilei au apus.

La miez de zi, fugari mereu de lume,
Plutind în şoapte, către zări de vis,
Voi fi un val ce-n mal se sparge-n spume,
Şi-mi vei fi mal şi drum spre paradis.”
(Hoţie eliberatoare)
Fiind adeptul controversatului vers clasic, prin metafore, epitete, ritmuri din cele mai diferite și o rimă bogată, comunicarea cu cititorul este una directă și sigură. El, cititorul de orice vârstă, poate colinda în voie prin sufletul poetului, descoperind un univers în care va recunoaşte propriile trăiri, întrebări, deznădejdi, speranţe și aşteptări:
„Te ştiu lupoaică şi te simt un înger,
Adolescentă chiar, într-un alt fel;
Mă doare când îţi simt un nor pe suflet,
Atunci, şi-n mine lupta-i un măcel.

Te caut cu privirea şi cu gândul,
Eşti gând, acum, la ceas de miez de zi;
Să te găsesc, aş răscoli pământul,
Să reînvăţ ce-nseamnă a trăi!”
(Reînvăţare prin durere)
Suflet dinamic, Daniel-Dumintru Darie, acest poet al neliniștilor, uneori, se joacă cu verbele, în construcții prozodice inedite: „Mi-e dor de-a ști, că n-aş mai vrea pleca”(Sortit către uitare). Alteori, punând accent pe rima interioară, transformă jocul de cuvinte în metaforă existențială.
„De departe, de aproape, că e zi, ori că e noapte,
Orișicine înțelege, că e vremea altor fapte.
Plec pe drum, nu caut drumul...
(Punctuale constatări)
Pendulând între iubire și neîmplinire, între armonie și bulversare și marcată puternic afectiv, în bătălia pentru supraviețuire, poezia lui este o încrâncenată luptă cu sine:
„Mereu, mereu, doar semne de-ntrebare:
Ce sunt? Ce-am fost? Ce, oare, mai pot fi!?
Mi-e zborul frânt, de-un lanț prins la picioare
Și nu știu cum să-l rup să pot trăi...

M-am rătăcit și nu găsesc cărarea,
Să pot ieși, mai repede-ntr-un drum;
Nici rost nu am și numai întâmplarea
Mai dă un sens trăirilor de-acum.”
(Mereu în întrebări)
Poetul pare a fi reporterul unui război subliminal, descoperind fără încetare mecanismele ascunse ale manipulării socio-politice, un rebel care nu se stăpâneşte atunci când trebuie să răspundă provocării lansate de contemporaneitate, militând deschis pentru libertatea cuvântului:
„Voi, soldaţi ai desfrânării,
plini de ifose tembele,
Vă gândiţi, că peste noapte,
îmi puteţi pune zăbrele?
Ori, cu nu ştiu ce putere,
chiar puteţi să mă opriţi,
Să v-arăt la toată lumea,
ca modele de smintiţi?...

Multe-am învăţat în viaţă,
dar nu-mi intră-n cap tăcerea,
Pumnii voştri n-au valoare,
nu mă sperie durerea!
Las cuvântul să-şi arate
invincibilul său rol;
De cuvinte vă e frică
și, aşa, vă daţi de gol!”
(Scrisoare către absurzi)
În idealismul lui de „om cu bun simț”, urăște nedreptatea, ipocrizia, vulgaritatea, ura, lingușeala, oportunismul, prostul gust, dar iubește ordinea, pacea și tot ceea ce dă culoare și frumusețe vieții, visând o lume mai bună, în care toți să trăiască în pace și armonie. Toate acestea fac din poezia lui Daniel-Dumitru Darie o încrâncenată luptă cu sine și cu tarele societății în care trăiește.
„Şi mă grăbesc şi eu, greşind absurd;
Prea multe las, de azi până pe mâine!
Sunt uneori prea orb, sau chiar şi surd
Şi pun prea mare preţ pe-un colţ de pâine!”
(Abdicare boemă)
În încercarea de a ieși din matca acestei neputinți, deseori, „Ochii caută spre ceruri, un semn de la Dumnezeu” (Efemer prin involuţii).
Prin versurile sale, Daniel-Dumintru Darie se autodescrie ca fiind un om normal, cu calități și defecte, un om care parcurge, mereu, un drum anevoios în lupta cu propriul destin și cu societatea în care trăiește. Detestând rolul de victimă, nu se autocompătimește, considerând că toate câte i s-au întamplat au fost etape ale vieții (cu bune și rele), dar care l-au transformat în omul și poetul de azi. Din experiențele de-o viață a înțeles că nu trebuie să aibă prea multe așteptări de la cei din jur, iertând până și în dragoste:
„În căutarea fără de speranţă,
Vei rătăci prin paturi, fără număr,
Dar n-ai să poţi găsi, nicicând, un umăr
Pe care să te simţi în siguranţă

…Eu, cel ce sunt, îmi sunt stăpân şi slugă;
Nu mă prefac şi-n tot ce fac, stau drept.
Chiar dacă iau un pumn, direct în piept,
Spre Dumnezeu, mai pot să-nalţ o rugă:

Tu, Prea Înalte, ce le vezi pe toate
Omoară răul, știi că ea nu poate!
(Scrisoare viitoare)
Dominat de căutări, de întrebări şi subjugat de cuvinte, de rime și metafore cu înţelesuri adânci, versul îi este unul concis, introverit şi dramatic, preschimbând discursul poetic în mărturisire cutremurătoare:
„Tu iartă-mă, de toate, mama mea,
Dezleagă-mă de-al vieţii legământ!
Sunt prea străin şi viaţa-i tot mai grea
Şi simt că tot mai rău e pe Pământ!

Nici lacrimi nu mai am, am vorba stinsă,
Aproape nu mai ştiu să mai vorbesc!
Adorm târziu, lumina-i tot aprinsă,
Nu ştiu de ce şi… pentru ce trăiesc!?...

Şi nu mai cred, că fi-va, cândva, bine!
Prea mulţi mă văd, prea jos şi, mai mereu,
Nu am nimic, nimic nu-mi aparţine,
Uitat sunt, chiar, de bunul Dumnezeu!

Mă iartă, mamă, viaţa e un chin;
Te rog, mă lasă, azi, fără destin!
(Iertare dezlegătoare)
Veșnic călător prin viață, Daniel-Dumitru Darie este într-o bătălie continuă cu timpul necruțător, cu sine și cu limitele propriei cunoaşteri:
„Cad ploi de gheață, vin de peste tot,
Le simt mereu și bat mereu spre mine.
Și, parcă, primăvara nu mai vine,
Sunt prea sătul de iarnă, nu mai pot!

Și poate cer prea mult, sunt prea-ndrăzneț,
Când cred, că pot fi omul ce iubeste,
Când vreau să simt că totu-i omenește,
Și viața-i viață, nu un bun cu preț!”
(Scrisoare în noapte)
În lirica destinată iubitei, inspirat din filosofia vieţii şi a dragostei, poetul reușește să împletească trăiri şi sentimente în combinații inedite:
„Şi plouă iar, iubita mea, şi plouă
Şi viaţa parcă-şi caută un drum;
Şi fulgerul se rupe, parcă-n două,
Şi zările sunt învelite-n fum.

Te caut pe o margine de lume,
Şi norii negri, încă, te ascund,
Dar jur, acum, pe tot ce am, pe nume,
Veni-voi, la chemare să-ţi răspund!”
(Cântec de anti-depărtare)
Retorică în felul ei și sugestivă, poezia lui Daniel Dumitru Darie, este ușor patetică, declarativă, sentimentală şi, de multe ori, plină de furie și îndârjire.
„Esti curvă; știi că nu-i întâmplător,
Îi lingi mereu pe cei ce i-ai scuipat,
Dar ești un patriot multicolor,
Sărac la duh, deși în bănci bogat.

Dar curvă poți să fii doar cât te ții…
Ce nume lași când pleci dintre cei vii?”
(Traseu de carieră)
Universul poetic al lui Daniel-Dumitru Darie creionează uneori discret, alteori accentuat, dar în tușe sigure, portretul liric al acestuia, fâcându-ne părtași la aventura redescoperiri de sine și anulând, în felul acesta, granița dintre poet și cititor. În fiecare vers scris, impecabila muzicalitate se îngemănează armonios cu plasticitatea imaginilor vizuale și îmbie, de fiecare dată, la reverie și meditație.
Zbătându-se între iubire, viață și moarte, volumul de poezii „Punctuale constatări” este un adevărat palimpsest existențial, o modalitate de a prinde clipa, de o imortaliza și de a o proiecta într-un prezent care ne amintește de propria noastră viață, cu pleiada ei de potențe și frustrări, piscuri și abisuri, iubiri și abandonări.
Elena Victoria Glodean
Câmpina