marți, 29 iunie 2010

Fii tu...

Fii lumea mea... atât e-a mea nevoie,
Chiar dacă alţii, altcumva te văd,
Corabia divină a lui Noe
În care pot să scap de la prăpăd!

Fii paradisul meu, în orice noapte,
Să am curaj să merg cu tine-n cer,
Să-mi vezi puterea gândului din şoapte,
Deconspirând al timpului mister!

Fii lumea mea de azi, dar şi de mâine
Şi adu-mi zorii zilei ce-o aştept,
Când, jurământul meu, pe-un colţ de pâine,
Va arăta ce-nseamnă a fi drept!

Fii universul meu, ce-mi dă o cale
De-a-i demasca pe hoţi şi pe tâlhari,
Pe-acei ce pun iubirile în zale,
Ciocoi, cu suflet mic şi gânduri mari!

Fii ziua mea de vară şi de toamnă,
Lumină dă-mi iernaticelor nopţi
Şi-n primăveri, mereu cu mine, doamnă,
Să fii, privind copiii pe la porţi!

Fii lumea mea şi cheamă-mă la tine,
Oricând mă vrei, nu doar în gând sau vis,
Să pot să-ţi dăruiesc ce-ţi aparţine,
Eternul să-l trăim, căci ni-i promis!

duminică, 27 iunie 2010

Motivare prin pariu

Pun pariu, de multe ori, cu viaţa;
Nu mă tem, nicicând, c-aş fi perdant!
Cu privirea-mi place să tai ceaţa,
Să pot face Rai şi din neant.

Prin arşiţă, dar şi prin furtună,
Peste nopţi de toamnă, tot mai reci,
Văd ce fi-vor zilele-mpreună,
Cum revii, mereu, când spui că pleci.

Şi, mereu, la ceas de dimineaţă,
Răsăritu’-n ochii tăi, privesc;
Ştiu că, iarăşi, în această viaţă,
Ceruri mi te-au dat să te iubesc!

Revenind din drumurile mele,
Printre valuri, dinspre vârf de munţi,
Văd în ochii tăi Calea Lactee
Şi-un mereu îndemn: să nu renunţi!

Mi-au fost multe date să îmi fie
Când real, normal, când anormal,
Şi aşa, ştiu, azi, de ce-ţi spun ţie
Că n-am timp să mai trăiesc banal!

Vin spre tine şi te-aştept la mine,
Alergând prin umbrele de ploi,
Să mă ai şi să mă porţi în tine,
Până într-o viaţă de apoi.

Când despic un fir, în şapte fire,
Sau…când pasu-mi pare temător,
Mi te dai şi-mi dărui nemurire,
Mi-ai da viaţa ta, de-ai şti că mor!

Îţi spun iar, o data, şi-ncă-o dată,
Un real, simţit oriunde-aş fi;
Chiar când noaptea mea e-ntunecată,
Mi-o preschimbi în magici zori de zi!

Te iubesc, cu viaţa şi cu moartea!
Te iubesc, în toate ce vor fi!
Ştiu, că-n vara asta, scri-voi cartea
Ce-mpreună o vom tot citi.

sâmbătă, 19 iunie 2010

Grabnice nuanţe

Mă grăbesc, acum, deodată,
regăsindu-mă-n nuanţe;
Ard în focuri teama nopţii,
toate să se împlinească.
Unde-s doi, e loc de toate:
şi de vis, şi de speranţe,
Şi de gândul, spus în şoapte,
ca trăire omenească.

Mă-ntristez în pragul serii,
când simt vântul dinspre munte
Şi simt dorul ce mă cheamă
către ţărmure de ape;
Mi te-adun din amintire,
te cunosc prin amănunte
Şi, aşa, măcar, mă bucur
c-ai să-mi fii, mereu, aproape.

Printre norii de furtună,
printre ploile de vară,
Caut să-ţi găsesc privirea,
ce-şi doreşte să-mi vorbească;
De sub ceaţa înălţimii
tot aştept să îmi apară,
Să dea sens dorinţei mele,
în speranţa omenească.

Mi-aş simţi pustie clipa,
de nu ţi-aş simţi trăirea!
M-aş lăsa în voia sorţii,
timpul l-aş lăsa să-mi scape.
Dar lumina-n curcubeie
îmi arată împlinirea,
Ce în ceruri se cunoaşte
şi mi te-a adus aproape.

miercuri, 16 iunie 2010

Profundis mundi

În măreţia nopţii spulberate,
Eternităţii mi te dăruieşti,
Iertându-mă de marile păcate,
De slabiciuni şi de greşeli, fireşti.

Sunt om, rătăcitor şi îndrăzneţ,
Scrutând, prin ceruri, timpul viitor,
Cenuşa s-o preschimb în ţel măreţ,
Să fim noi doi, acei ce-n veci nu mor.

Canicula se simte peste tot;
Pădurile în umbră-i se ascund.
În umbra ta, mă simt, din nou, că pot
Să dau contururi sensului profund.

Furtunile sunt, totuşi, mai frumoase;
Mi te arată-n falduri de lumini;
Ivită dintre umbre-ntunecoase,
Spre mine vii, tristeţea să-mi alini.

Refac, din lacrimi, gândul luminos
Când, noaptea, te privesc plin de fiori;
Şi rosturi dau acelui vis frumos,
Venit ca vestitor în prag de zori.

Esenţă vieţii dai tu, ce vei naşte
Copii, speranţe, vise, viitor!
Deja trăiesc şi-ncep a recunoaşte
Perechea celor doi, ce-n veci, nu mor.

marți, 15 iunie 2010

Între răspunsuri şi-ntrebări

Plec mereu printre străini,
nimeni nu mă-ntreabă, unde?
Caut picături de viaţă,
printre boabele de rouă;
Frigul nopţii mă îngheaţă
şi în suflet îmi pătrunde,
Însă cred, că-n zorii zilei,
voi începe-o viaţă nouă.

Între zi şi între noapte,
timpul mi-a deschis o poartă,
Arătându-mi viitorul,
plin de vechi şi noi dileme,
Ca să pot să-nvăţ că totul
e marcat pe-a vieţii hartă;
Că, din marile principii,
nu rezultă teoreme.

Când acuz o întrebare,
că-i şi dură şi absurdă,
Caut, cine nu o lasă,
să devină realistă;
Şi, mă cert, că lumea asta
e, din ce în ce, mai surdă,
Tot mai mult înfumurată
şi, de-a dreptul, narcisistă.

Din noianul de răspunsuri,
ce-şi asteaptă întrebarea,
Eu aleg, la întamplare,
ceea ce să spun îmi vine
Şi mă-ntreb, abia pe urmă:
cum de n-am simţit chemarea,
Ce plecase înainte-mi
şi era, pe drum, spre tine?

sâmbătă, 5 iunie 2010

Vremelnica toamnă

Iubito, toamna vine prea devreme,
Această vară chiar ne va lipsi;
La târgul vieţii, printre mari dileme,
Au ciopârţit-o şi-a rămas de-o zi.

A nins în munţi şi, ştii, când e zăpadă,
Rămânem fără puncte de reper;
Veni-va timpul celor care pradă;
Le suntem pradă lor, aici, şi-n cer!

De-atâtea mofturi, prea aristocrate,
Au luat-o toate pe un drum greşit,
Iar calendarul parcă dă din coate
Să împlinească tot ce e sortit.

Şi vântul nopţii pare-a fi furtună,
Seninul nopţii-n cioburi mici e rupt,
Haotic, nori de ploaie se adună
Când, somnoroşi, noi suntem dedesubt.

Iubito, să trăim această vară,
Aşa cum vrem, aşa cum o simţim!
Dobândă, mulţi veni-vor să ne ceară,
Cu viaţa, mult prea mult, o să plătim!

Şi vine toamna, vine ca o boare,
Ce ne arată cât de frig va fi;
Ridică-ţi fruntea, azi, cât încă-i soare,
Venirea ei n-o mai putem opri...

vineri, 4 iunie 2010

Iertare dezlegătoare

Tu iartă-mă, de toate, mama mea,
Dezleagă-mă, de-al vieţii legământ!
Sunt prea străin şi viaţa-i tot mai grea
Şi simt că tot mai rău e pe Pământ!

Nici lacrimi nu mai am, am vorba stinsă,
Aproape nu mai ştiu să mai vorbesc!
Adorm târziu, lumina-i tot aprinsă,
Nu ştiu de ce şi pentru ce trăiesc!?

Am obosit să cred că lumea-i bună,
Ca om, de nimeni nu mai sunt văzut!
Dar, nimeni nu se-ncumetă să-mi spună
Ce rău, de neiertat, i-aş fi făcut!?

Şi nu mai cred, că fi-va, cândva, bine!
Prea mulţi mă văd, prea jos şi, mai mereu,
Nu am nimic, nimic nu-mi aparţine,
Uitat sunt, chiar, de bunul Dumnezeu!

Ma iartă, mamă, viaţa e un chin;
Te rog... mă lasă, azi, fără destin!

joi, 3 iunie 2010

Scrisoare în noapte

Iubita mea, în noaptea asta-ţi scriu,
La ora când dă timpu-n altă zi,
Ceea ce văd, ori înţeleg, ori ştiu
Şi că, o zi, anume, va veni!

Mai caut să-nţeleg, consensual,
Un sens ce-l întrevăd nedesluşit,
Prea-ncorsetat de haosul real,
Mereu sedus de minus infinit.

Şi mi se spune iar că sunt nebun,
Când ochii mi-i ridic spre viitor,
Având curaj să și susţin ce spun,
Exorcizând al nopţilor decor.

În drumul meu, prin munţi, înspre pustiu,
Pun pasul tot mai greu, mai apăsat...
Iubita mea, mă iartă că îţi scriu,
Ştiind că viitorul s-a-ntâmplat!

Din împărţiri, cu semn şi fără semn,
Extrag esenţa gândului lucid;
Din neguri, parcă vine un îndemn,
Să uit ce ştiu şi să mă sinucid.

Şi vânturi calde suflă dinspre sud,
Tristeţii să-i imprime un hotar,
Lăsându-mă, o clipă, să aud
Că nu mai vrei să trec, doar, în zadar.

Zăpezi târzii se-adună viscolit,
Sculptând în umbre un destin divin,
Când luna-n drumu-i trist, spre asfinţit,
Mi-arată cum pumnalul taie-n plin.

În zori, când vântul rece, dinspre nord,
Îmi spală ochii grei, surprinşi de-ngheţ,
Falsele stele fac atac de cord
Şi cad în hăul morţii, hrăpăreţ.

Revăd, prin vis, chemarea-ţi spre zenit,
Prin rodul şoaptei primei noastre nopţi
Şi uit să mor, ştiind că-ţi sunt sortit
Deschizător al marii tale porţi!