luni, 22 iunie 2009

Se aude...

Se aude, câteodată,
vântul prin pădure,
Dându-ne, cumva, de veste
că veni-vor vremuri noi.
Şi chiar dacă mai sunt unii,
ce vor să ne fure,
Ni-i deschisă poarta vieţii;
poarta-i, doar, pentru noi doi.

Universuri paralele,
ne-au fost destinate,
Când credeau mai-marii vieţii,
că ei pot face ce vor,
Astăzi, suntem răzvrătiţii,
ce au mari păcate,
Că-şi vor soartă omenească
şi nu-s forme, în decor.

Plânge-n miezul nopţii cerul,
nimeni nu îl crede.
Se aude cum ne-arată
drumul, ce ne-a fost furat;
Avem dreptul de-a alege,
ceea ce se vede,
Sau, ceea ce nu se vede,
că-i curat şi luminat.

În cuvinte-nveninate,
fără socoteală,
Fără să-şi arate faţa,
chip hidos ne mâzgălesc.
Vor să fim văzuţi ca mască,
tristă şi banală,
Rătăcind, prin întuneric,
într-un dans, în lanţ drăcesc.

Apele îşi ies din matcă,
încercând să spele
Poticnirea, ce ni-i dată

ca-mplinire fără rost.
Răstigniţi, în necuprinsuri
şi-n porniri rebele,
Ni se spune că e bine
să fim, doar, ce alţii-au fost.