luni, 28 decembrie 2009

Punctuale constatări

Pun un punct... şi de la capăt...
legătura se dezleagă,
Printre vorbe-ntortocheate
spun ce vreau să se-nţeleagă.
Ştiu trecutul, ştiu urmarea,
ştiu ce am de-acum a face,
Duc războaie, de-i nevoie,
ca să ştiu, că va fi pace!

M-am privit, ieri, în oglindă,
am văzut lumina stinsă;
Am privit apoi, spre ceruri,
ţi-am văzut mâna întinsă.
De trecut mă leagă viaţa,
dar s-a şters orice amprentă;
Se păstrează-ntre cuvinte,
ca o frescă aparentă.

Ţi-am privit, mereu, privirea,
te-am găsit mereu aproape;
Te simţeam, te simt în zbucium,
ţi-am simţit plânsul sub ploape.
Îţi spun, iar, că zorii zilei,
eu îi văd că se arată;
Că, din copcile de gheaţă,
foc ieşi-va, dintr-o dată.

Nu te teme de-ntuneric,
sunt aici şi stau de pază;
Şapte ceruri, larg deschise,
adevăru-l creionează.
De departe, de aproape,
că e zi, ori că e noapte,
Orişicine înţelege,
că e vremea altor fapte.

Plec pe drum, nu caut drumul;
voi ajunge, ştiu şi unde,
Să n-ai frică... Nu mă bâlbâi...
Orice-ntreb, mi se răspunde.

luni, 22 iunie 2009

Se aude...

Se aude, câteodată,
vântul prin pădure,
Dându-ne, cumva, de veste
că veni-vor vremuri noi.
Şi chiar dacă mai sunt unii,
ce vor să ne fure,
Ni-i deschisă poarta vieţii;
poarta-i, doar, pentru noi doi.

Universuri paralele,
ne-au fost destinate,
Când credeau mai-marii vieţii,
că ei pot face ce vor,
Astăzi, suntem răzvrătiţii,
ce au mari păcate,
Că-şi vor soartă omenească
şi nu-s forme, în decor.

Plânge-n miezul nopţii cerul,
nimeni nu îl crede.
Se aude cum ne-arată
drumul, ce ne-a fost furat;
Avem dreptul de-a alege,
ceea ce se vede,
Sau, ceea ce nu se vede,
că-i curat şi luminat.

În cuvinte-nveninate,
fără socoteală,
Fără să-şi arate faţa,
chip hidos ne mâzgălesc.
Vor să fim văzuţi ca mască,
tristă şi banală,
Rătăcind, prin întuneric,
într-un dans, în lanţ drăcesc.

Apele îşi ies din matcă,
încercând să spele
Poticnirea, ce ni-i dată

ca-mplinire fără rost.
Răstigniţi, în necuprinsuri
şi-n porniri rebele,
Ni se spune că e bine
să fim, doar, ce alţii-au fost.

marți, 28 aprilie 2009

De prea-nadins...

Mă cred unii prea bătrân
De-a mai vrea să cred că pot
Să mai fiu pe gând stăpân
Şi c-aş fi şi eu robot.
Ori, că nu mai am puteri
Să ridic ochii spre cer
Şi, dorindu-mi doar plăceri,
A iubi, nici să mai sper.

Sau, că fiind asemeni lor,
M-aş simţi prea jos căzut,
Că mă tem de viitor,
Ca de-al lumii început.
Eu încerc să înţeleg
Că-s privit şi peste umăr,
Dar eu anii nu mi-i neg,
Chiar în faţa lor îi număr!

Şi eu nu-s după tipar,
Nu simt că sunt doborât,
Zilele din calendar
Trec normal şi... doar atât!
Nu-mi doresc să fiu un altul,
Nici să sting un rug aprins,
Însă nu accept asaltul
Vorbei spuse dinadins!

Asta e... N-am timp de ceartă...
Râde ciob de oală spartă...